Deunăzi, un ateu, interesat totuşi de problemele de credinţă, mi-a pus următoarea întrebare:

„− Nu înţeleg, cum puteţi voi, creştinii, să credeţi în Dumnezeu? Toată agitaţia voastră în jurul paşapoartelor biometrice mi se pare o inepţie. Aş vrea să cred în cauza voastră, dar nu aveţi dreptate!”

După felul cum vorbea, îmi dădeam seama că este sincer, dar în acelaşi timp puţin maliţios, ascunzînd niţică superioritate amestecată cu răutate, de parcă cea mutilată aş fi fost eu.

I-am răspuns aşa cum m-am priceput pe moment. Însă după aceea, nedumerirea din inima acelei persoane mi-a adus aminte de propria mea nedumerire, exprimată cu cîţiva ani în urmă, numai că nedumerirea mea era tocmai pe dos, şi anume: Cum este posibil ca oamenii să nu creadă în Dumnezeu? Mă gîndeam la exemplul lui Arie care a văzut cu ochii lui cărămida despărţindu-se în cele trei elemente din care fusese făcută (foc, apă, pămînt), şi totuşi nu a crezut în dogma Sfintei Treimi, aşa cum ne învaţă despre ea Biserica Ortodoxă.

Eram sincer şi profund nedumerită cum se poate ca oamenii să nu creadă în Dumnezeu. Ţin minte că acest gînd m-a frămîntat destulă vreme. Pur şi simplu nu pricepeam mecanismul: Cum se poate ca omul să vadă şi să nu creadă?…

Pînă într-o zi, cînd s-a întîmplat un lucru ce m-a făcut să înţeleg această taină pe pielea mea. Deşi în toată existenţa mea conştientă am crezut în Dumnezeu, în toiul frămîntărilor mele în privinţa necredinţei oamenilor, mi s-a întîmplat următorul fapt, prin care Dumnezeu m-a luminat pe deplin:

Într-o zi mergeam pe stradă cînd, dintr-odată, am constatat că pur şi simplu nu mai credeam în Dumnezeu. Am rămas stupefiată. Nu putea fi adevărat. Cu raţiunea, cercetam şi judecam cele întîmplate şi ştiam că există Dumnezeu, îmi aduceam aminte perfect de lucrurile minunate ale vieţii mele legate de trăirea religioasă. Cu alte cuvinte, mintea mea ştia că există Dumnezeu, pentru că avusese cum să capete informaţiile corespunzătoare, dar inima mea era indiferentă.

Am fost după aceea la o procesiune religioasă pentru aducerea ploii (era un an foarte secetos). Ţin minte că nu credeam deloc. Nu i-am dispreţuit pe cei de lîngă mine, care se rugau din adîncul inimii lor pentru ploaie, dar nici nu-mi plăcea poziţia în care mă aflam: totul era pentru mine simplu formalism.

Deja înţelegeam ce se întîmpla cu mine, deja îmi dădeam seama că a crede nu este totuna cu a vrea să crezi. În plus, această experienţă îmi dădea certitudinea realităţii experienţei religioase, deoarece îmi oferise ocazia să privesc lucrurile din afară, cu ochi obiectiv.

Însă după vreo două zile, m-am săturat de ateism. Îmi voiam credinţa înapoi. Ştiam că aveam să o recapăt, dar mă gîndeam că avea să treacă vreme îndelungată, că trebuia să lupt din greu pentru redobîndirea ei. Însă nu a fost aşa. După vreo alte două zile, pe nesimţite, golul din suflet s-a umplut la loc.

De atunci am fost din nou un om întreg, însă am învăţat să nu mai privesc prea pieziş spre persoanele care nu cred în Dumnezeu şi că argumentele raţionale sînt ineficiente cînd este vorba de a-i convinge pe ceilalţi să creadă. Credinţa nu ţine de noi. Ea este un dar, este lucrarea harului Duhului Sfînt. Fie ca ea să umple sufletele tuturor şi să ne lumineze cu lumina înţelegerii celor nevăzute, mai ales în aceste vremuri de suferinţă, tulburare şi restrişte.