Dintre cele patru ultime realităţi ale omului - moartea, judecata, raiul şi iadul -, Mântuitorul nu a prezentat-o pe nici una într-un tablou atât de zguduitor ca judecata din urmă, când El va pronunţa, în văzul şi auzul întregii lumi, sentinţa fără drept de apel ce va hotărî pentru veşnicie soarta fiecăruia dintre noi: raiul sau iadul.

Dar, pe lângă acea sentinţă cutremurătoare, ceea ce ne izbeşte într-un mod surprinzător, în acest tablou, este criteriul după care Mântuitorul, Judecătorul suprem şi universal, va judeca lumea. Acest criteriu va fi iubirea faptică a semenilor noştri.

Mulţi, chiar şi dintre creştinii socotiţi buni, nutresc o părere greşită despre ceea ce formează esenţa creştinismului. Ei cred că religia creştină este doctrina care, cu ajutorul legilor divine şi bisericeşti, împiedică pe om de a face răul, şi că omul dacă nu a făcut rău nimănui, niciodată, se poate declara fericit, aici şi în veşnicie.

Şi s-ar părea că ei au dreptate, doar aproape toate cele zece porunci sunt negative: "să nu-ţi faci chip cioplit (...)", "să nu iei numele lui Dumnezeu în deşert", "să nu ucizi", "să nu fii desfrânat" etc. Şi mulţi, necălcându-le pe acestea, se amăgesc cu iluzia unei desăvârşiri sigure, ba, în mărturisire, declară , nu fără oarecare mândrie: "n-am omorât, n-am fost desfrânat, n-am furat..., n-am făcut nici un rău".

Fără îndoială, creştinismul are şi porunci negative, dar Însuşi Mântuitorul ne învaţă astăzi că, în ceasul marii socoteli, când El va face plata trudei noastre pământeşti, va acorda marele premiu al vieţii veşnice nu acelora care n-au făcut răul, adică acelora care, fie de ruşinea semenilor, fie ca să nu sufere vreo pagubă, sau să nu cadă în vreo primejdie, ori chiar dintr-un motiv lăudabil, s-au abţinut de la rele, ci, dimpotrivă, acelora care s-au trudit să facă binele. El nu va zice: "Întrucât nu aţi făcut nici un rău, moşteniţi împărăţia (...)", ci va zice: "Întrucât aţi făcut binele... veniţi de moşteniţi împărăţia (...)". Împărăţia veşnică se va da celor ce au săturat pe cei flămânzi, celor care au îmbrăcat şi adăpostit pe cei lipsiţi, celor care au îngrijit pe bolnavi şi au mângâiat pe cei întristaţi; celor care îşi găsesc rostul existenţei în a fi reazem celor slabi şi abandonaţi. Toată esenţa creştinismului constă în această iubire faptică a aproapelui, cu care se identifică Cristos. Aceasta este porunca cea mai mare, în care se sintetizează toată legea şi profeţii, porunca cea nouă, semnul distinctiv al adevăratului urmaş, imitator al lui Cristos, care proclamă: "Din aceasta vor cunoaşte oamenii că sunteţi ucenicii Mei, de veţi avea dragoste între voi." Pe urmele lui Isus, Ioan Evanghelistul şi apostolul iubirii, avertizează: "De va zice cineva: «Iubesc pe Dumnezeu», însă urăşte pe fratele său, mincinos este; căci cel ce nu iubeşte pe fratele său pe care l-a văzut, pe Dumnezeu pe care nu L-a văzut cum poate să-L iubească?" (I Ioan V, 20-21). Iată de ce, termometrul iubirii faţă de Dumnezeu este iubirea faţă de aproapele.

În lumina învăţăturii despre Trupul Tainic al lui Cristos, noi creştinii, prin Botez, ne-am unit, într-o comuniune vitală, cu Cristos fratele nostru mai mare şi Capul Trupului Său Tainic, devenind noi astfel mădularele acestui trup şi fiii adoptivi ai lui Dumnezeu. Suntem deci altoiţi în Cristos, care devine prezent în fiecare dintre noi, astfel încât, când facem semenului nostru un bine, acel bine îl facem lui Cristos Însuşi, cum va declara El la judecata din urmă.

Sfânta Ecaterina de Siena zice: "Dumnezeu vorbeşte astfel «Vă cer să vă iubiţi cu iubirea cu care v-am iubit Eu. Or, Eu v-am iubit dezinteresat. Tot ce sunteţi şi aveţi este darul Meu... Dar voi nu-Mi puteţi oferi Mie, în persoană, iubirea pe care v-o cer, de aceea am pus în mijlocul vostru pe semenii voştri, ca să puteţi face pentru ei ceea ce nu puteţi face pentru Mine, adică să-l iubiţi pe aproapele vostru în mod gratuit, aşa cum v-am iubit Eu, fără să aşteptaţi vreo răsplată de la el, iar ceea ce îi faceţi lui, Eu socotesc că Mi-aţi făcut Mie.»" (John C. H. Wu, Le carmel interieur, Ed. Casterman-Tournei, Paris, 1958).

Sfântul Ioan Gură de Aur, citând din Prov XIX, 17: "Cine miluieşte pe săraci, Îl împrumută pe Dumnezeu", comentează astfel: "Prin urmare, Te împrumuţi Tu de la mine, Doamne, şi iei împrumut milostenia făcută de mine săracului, ca să mi-o dai înapoi (...) Când ? Arată-mi timpul când mi-o vei da înapoi (...)". Ascultă când şi unde îţi va plăti Acela pe care Îl împrumuţi prin săraci: Când Fiul Omului va şedea pe tronul slavei Sale (...) şi va zice celor de-a dreapta: «Veniţi, binecuvântaţii Părintelui Meu, căci am flămânzit şi Mi-aţi dat să mănânc» (...) (Matei XXV, 31). Şi aceştia Îl vor întreba: «Doamne, când Te-am văzut flămând şi Te-am hrănit ?» Iar Isus le va răspunde : «Întrucât aţi făcut unuia din aceşti fraţi mai mici ai Mei, Mie Mi-aţi făcut» - Să vedeţi ciudăţenia - continuă Sfântul - El nu a pomenit nici o altă faptă de virtute decât această milostenie. Şi doar putea zice: «Veniţi cei binecuvântaţi, pentru că aţi fost cumpătaţi, pentru că aţi păzit fecioria (...)», dar despre acestea tace; nu pentru că ele nu ar fi vrednice de pomenire, ci pentru că sunt mai prejos decât iubirea de oameni. De asemenea, va zice celor de-a stânga: «Mergeţi, blestemaţilor (...), pentru că am fost flămând şi nu Mi-aţi dat de mâncare (...).» Nu a spus: «pentru că aţi curvit, pentru că nu aţi fost cumpătaţi (...)». Acestea sunt rele, dar mai mici decât lipsa de omenie şi de milă. Dar de ce nu pomeneşti, Doamne, şi alte căi ? «Nu judec păcatul, ci neomenia; nu judec pe păcătoşi, ci pe cel ce nu s-a pocăit. Pentru neomenie vă osândesc, căci având la îndemână un atât de mare leac al mântuirii, milostenia, aţi nesocotit o binefacere atât de mare. Ocărăsc, aşadar, neomenia ca fiind rădăcina răutăţii şi a toată necredincioşia; laud omenia ca fiind rădăcina tuturor bunurilor; şi ameninţ pe unii cu focul veşnic, iar celorlalţi le făgăduiesc Împărăţia cerurilor»". Şi Sfântul continuă:

"Iată, acum, o altă minune a dreptului Judecător, scoasă din lucrurile omeneşti. Dacă tu ai împrumutat pe unul când era sărac şi acesta ajunge la bunăstare, aşa că poate să-ţi întoarcă datoria, ţi-o dă, însă în ascuns, căci se ruşinează de starea lui de mai înainte. Dumnezeu însă nu face aşa, ci, împrumutându-se în ascuns, îţi întoarce datoria pe faţă şi fără sfială. Când ia împrumut, ia prin milostenia cea ascunsă, când dă îndărăt, dă în faţa întregii zidiri." (Sf. Ioan Crisostomul, Predici despre pocăinţă şi Sfântul Vasile, trad. de Şt. Bezdechi, Cluj).

În temeiul aceleiaşi învăţături despre Trupul Tainic al lui Cristos, fiind noi toţi, potenţial sau actual, mădularele acestui trup, nu ne este îngăduit - în primul rând nouă, creştinilor - să ne izolăm şi să trăim egoist, închişi în noi înşine. "Creştinul - zice Părintele Gratry - este un om căruia Dumnezeu i-a încredinţat pe toţi ceilalţi oameni." Iar Sfântul Ioan Gură de Aur, exprimând şi mai explicit aceeaşi idee, zice: "Fiecăruia din noi îi sunt încredinţate şi celelalte suflete şi vom fi judecaţi după partea ce am luat la mântuirea lumii întregi." (I. Miclea, op. cit., vol.I., p.158). De aceea, creştinul care cunoaşte drumul ce duce la biserică, dar nu şi pe acela care duce la casele celor nenorociţi; precum şi creştina evlavioasă, căreia îi place să petreacă în rugăciune, dar e nesimţitoare la durerile semenilor, au şi unul şi altul o evlavie falsă. (Ch. de Poncheville, Tout lOEvangil... Paris, Spes, 1934, apud I. Miclea, op. cit., p. 158).

"Unele persoane - zice Sfânta Tereza de Avila - îşi dau silinţa să stea la rugăciune într-o poziţie atât de reculeasă, încât nu cutează să facă nici o mişcare, de teama să nu-şi piardă consolarea de care se bucură. Dar nu aceasta e calea ce duce la perfecţiune. Dacă vezi un bolnav pe care îl poţi ajuta, poţi lăsa cu conştiinţa liniştită rugăciunea sau contemplaţia, pentru a-l ajuta, ori cel puţin a-l consola pe acesta: şi, văzându-l că suferă, ia parte la durerea lui (...) dacă o persoană este lăudată, bucură-te ca şi cum te-ar lăuda pe tine însuţi (...)" (John C. H. Wu, op. cit.). De aceea, a considera religia noastră mai mult ca un ansamblu de deprinderi pioase, decât ca o trăire efectivă a generozităţii, ca o deschidere faţă de nevoile aproapelui, este o deformare a adevăratului concept despre religie şi desăvârşire, căci: "a iubi pe aproapele ca pe tine însuţi mai mult este decât toate arderile de tot şi jertfele" (Marcu XII, 33).

Dar, în deprinderea acestei iubiri, să nu pierdem din vedere un lucru esenţial: în ochii lui Dumnezeu, care scrutează inimile, în străfunduri, preţuieşte nu atât ce şi cât dăm, ci, mai ales, cum dăm. Dăm cu toată inima, văzându-L pe Dumnezeu în persoana celui lipsit, ori la baza gestului nostru stă un motiv egoist: de a apare buni, de a fi lăudaţi. În acest caz, ce-i drept, am făcut un bine omenesc, pentru noi, însă din punctul de vedere supranatural, fapta este lipsită de valoare meritorie, de răsplata cerească. Iată de ce, mai presus de valoarea materială a milosteniei, stă atitudinea noastră interioară, puritatea intenţiei cu care o facem şi care îi dă adevărata valoare. Un bogat, care întâmplător nu avea nici un ban, trecând pe lângă un cerşetor, se apleacă spre el şi îi zise cu regret: "Iartă-mă, frate, de astă dată nu am nimic". "Îţi mulţumesc" - îi răspunse cerşetorul -, "dumneata mi-ai dat mai mult decât toţi ceilalţi, căci mi-ai spus frate, cum încă nu mi-a spus nimeni până acum". Iată deci că pomană putem face chiar şi numai cu un cuvânt, dacă acel cuvânt este izvorât dintr-o inimă caldă şi compătimitoare.

Să ne lăsăm pătrunşi şi călăuziţi de aceste gânduri prilejuite de meditarea asupra Evangheliei citită azi şi să deprindem cu intenţie curată milostenia faţă de semenii noştri aflaţi cu lipsuri fizice ori sufleteşti, neuitând nici o clipă că iubirea faptică este supremul criteriu după care vom fi judecaţi. În amurgul vieţii, iubirea va judeca lumea. Definitiv şi fără drept de apel. "A nu face rău e bine, dar a nu face binele este rău, chiar foarte rău pentru un ucenic al lui Cristos." (Ch. de Poncheville, ibid.). Şi fiecare suntem un ucenic şi frate al Lui. Aprinşi deci şi însufleţiţi de iubirea lui Cristos, să ne sporim cu generozitate faptele cele bune, căci ele vor fi avocaţii care ne vor asigura fericirea cea neînserată de-a dreapta lui Cristos în Împărăţia cerească. Amin.