Închisoarea din Târgu-Ocna a fost construită la sfârşitul secolului al XlX-lea, la iniţiativa unei domniţe din familia boierească Ghica-Comăneşti, îngrozită de traiul osândiţilor la muncă silnică în ocnele de sare din apropiere. Aceştia nu erau scoşi la suprafaţă decât cu ocazia marilor sărbători, restul timpului petrecându-l sub pământ. Domniţa construieşte nişte clădiri - cele mai vechi ale închisorii - în care să locuiască osândiţii, urmând a fi coborâţi în ocnă doar pentru muncă. După ce munca silnică în ocnele de sare a fost desfiinţată, Târgu-Ocna a devenit închisoare cu regim normal, între cele două războaie mondiale, la iniţiativa doctorului loan Cantacuzino, au mai fost adăugate câteva clădiri, devenind închisoare cu regim de sanatoriu pentru deţinuţii bolnavi de TBC.
Grupul lui Gafencu ajunge aici prin februarie 1950, venind de la Văcăreşti, în urma controlului radiologie făcut la Văcăreşti, din cei 40 de suspecţi de TBC, doar 18 au fost găsiţi bolnavi, ceilalţi făcând cale întoarsă la Piteşti. Când au ajuns la Târgu-Ocna, sanatoriul era aproape pustiu, dar rând pe rând, în lunile următoare au sosit alte grupuri cu deţinuţi de toate vârstele şi de diferite orientări politice, cei mai mulţi tineri legionari.
După regimul de exterminare de care au avut parte, Târgu-Ocna era un adevărat rai pentru noii veniţi: mâncare consistentă şi suficientă, libertatea de a circula de la o cameră la alta şi de a sta la soare în curte, posibilitatea de a vorbi cu ceilalţi, atitudinea binevoitoare a gardienilor şi altele. Părintele Voicescu - pe atunci student la Geografie - sosit şi el prin luna mai îşi aminteşte de copleşitoarele impresii de început.
„Într-o seară am ajuns la Târgu Ocna. Era o seară de primăvară, cu miros de tei, luna pe cer. Ne aşteptau nişte gardieni bătrânei, din garda veche, cu nişte puşti de-alea mari. Noi, repede, învăţaţi pe fugă, cu «banditule, mişcă!», cu înghionteli... Unul dintre ei ne-a zis:
- Staţi, taică, mai încet...!
Când am auzit noi cuvântul acesta, «taică», nu ne-a venit să credem. Am văzut apoi o clădire luminată. Ne-au dus într-o cameră unde erau opt paturi, cu saltea! La Piteşti sau la Jilava aveam priciuri suprapuse, câte două-trei, fiind noi cu mult mai mulţi peste limita normală. Aici, ferestrele erau fără obloane, un WC într-o cameră alăturată. Era... fericire! A doua zi am rămas înmărmuriţi. Ne-au scos în curte, de neimaginat, să ne întâlnim cu ceilalţi! Iarbă pe jos, ne-am tăvălit, era ceva grozav".
Dar n-a fost tot timpul aşa. Şi aici au fost momente grele, cu restricţii, pedepse, izolări şi teroare, mai ales când s-a încercat declanşarea unei reeducări după modelul Piteştiului.
Margareta Danielescu, medicul oficial al închisorii, o femeie cu suflet mare - ajutată de deţinuţii medici sau studenţi la Medicină - a făcut tot ce îi sta în putinţă pentru îngrijirea bolnavilor. Aceştia nu primeau un tratament special pentru tuberculoză, dar alimentaţia bună şi medicamentele tonice dădeau în unele cazuri rezultate spectaculoase. Pe de altă parte, în lipsa unui tratament adecvat, mulţi deţinuţi nu vor rezista şi vor muri.
Prin luna mai 1950 va sosi de la Piteşti un grup cu deţinuţi care trecuseră prin reeducare. Doar câţiva au rămas pe poziţie de reeducaţi activi, ceilalţi - deşi îngroziţi de torturile prin care au trecut - fiind foarte reţinuţi. Majoritatea se vor vindeca sufleteşte în atmosfera plină de dragoste de la Târgu-Ocna.
Venirea reeducaţilor a tulburat viaţa sanatoriului. Fără a şti nimic de grozăviile prin care trecuseră, cei de la Târgu-Ocna nu înţelegeau comportamentul ciudat al noilor veniţi. Nu-şi puteau explica schimbarea unora pe care îi cunoscuseră, cu care fuseseră prieteni şi care acum se manifestau atât de nefiresc, în urma destăinuirilor făcute de unii din ei, au înţeles cum stau lucrurile şi au luat măsuri. Pe de-o parte îi supravegheau pe reeducaţii activi, prevenind orice încercare de reeducare în sanatoriu, iar printr-o atitudine plină de înţelegere căutau să se apropie de cei ce nu fuseseră total pervertiţi.
Ofiţerul politic aştepta un moment prielnic pentru a declanşa reeducarea. Pronia dumnezeiască, atenţia şi solidaritatea deţinuţilor precum şi atitudinea doctoriţei Margareta Danielescu, care a protestat la Direcţia Penitenciarelor, au zădărnicit cele două tentative de reeducare.
Un rol important în această încercare l-a avut Valeriu Gafencu,el fiind stâlpul în jurul căruia s-au adunat cei ce se opuneau reeducării. Când a aflat de grozăviile de la Piteşti, a spus „ne aşteaptă si pe noi timpuri grele!", şi a cerut celor apropiaţi să se roage fierbinte lui Dumnezeu ca să nu-şi piardă sufletul în încercările ce vor urma. Influenţa sa a dat de furcă ofiţerului politic, care încerca să-şi găsească informatori printre deţinuţi.
Dacă Piteştiul şi reeducarea au devenit un simbol al satanizării omului smuls din legătura cu Dumnezeu, povârnit în sine şi transformat în fiară pentru semeni, Târgu-Ocna se află la polul opus. S-a ajuns aici la o atmosferă de înălţare creştină, de dragoste şi jertfă, unică în istoria gulagului comunist. Târgu-Ocna a fost un Piteşti pe dos. „S-a format la Târgu-Ocna - spune părintele Voicescu - mai mult decât o comunitate, o adevărată familie duhovnicească. S-au realizat aici legături mai puternice decât legăturile de sânge. (...) Am simţit şi am trăit aici sfinte şi adevărate bucurii. De aceea îl înţelegeam pe prietenul meu Sami, care după eliberarea din '54, în vacanţa dintre două închisori, îmi spunea: «Mi-e aşa de dor de Târgu-Ocna!» Pentru că acolo am înţeles ce înseamnă libertatea în Hristos. Bucuria şi libertatea aceea nu ni le putea lua nimeni".
„La Târgu Ocna - îşi aminteşte doctorul Aristide Lefa - când numărul bolnavilor grav a crescut, a fost necesară o îngrijire mai accentuată a lor. S-a pus problema ca doi dintre cei mai uşor afectaţi de boală, cu rândul, să facă de gardă la camera 4, unde se aflau cei grav bolnavi. La început s-au oferit voluntar Alexandru loanid şi Aurelian Gută şi timp de o săptămână au făcut această muncă ce nu era deloc uşoară. Le-au urmat Ion Popescu şi Leonida (Relu) Stratan, dar cum nici ei nu aveau o situaţie pulmonară prea bună, s-a hotărât să se constituie echipe de câte doi, care să se schimbe zilnic, antrenându-se în felul acesta cea mai mare parte a deţinuţilor mai valizi.
La un moment dat a fost necesar să amenajăm şi camera 5 cu bolnavi destul de grav. S-a făcut simţită nevoia de asistenţă medicală şi în timpul nopţii, mai ales că unii erau în ultima fază a bolii. Pericolul suprainfectării era destul de mare pentru cei ce stăteau în acest mediu plin de bacili Koch. împreună cu colegul meu Mihai Lungeanu, am asigurat această asistenţă medicală dar, spre surprinderea tuturor, nici unul din noi nu s-a infectat, cu toate că nu eram bolnavi pulmonar. A fost o adevărată minune.
Stând mereu în preajma lui Valeriu, arn avut posibilitatea să discut îndelung cu el şi să-l cunosc îndeaproape. Şi eu, ca şi ceilalţi camarazi de suferinţă, eram copleşiţi de puternica lui personalitate şi înalta ţinută creştină trăită fără ostentaţie, care a influenţat în cea mai mare măsură atmosfera spirituală a întregului sanatoriu, cu toate că în permanenţă el a fost ţintuit la pat.
în această cameră şi-au sfârşit zilele zeci şi zeci de bolnavi, în majoritate tineri. Am stat în mijlocul lor şi i-am văzut murind. Nici unul, dar absolut nici unul nu s-a revoltat contra destinului şi cu atât mai puţin contra lui Dumnezeu. Au murit împăcaţi mărturisind pe Hristos, chiar şi Ion Filipescu, vechi socialist, care se pretindea ateu, singurul de altfel. Şi toate acestea datorită atmosferei spirituale la care, în cea mai mare măsură, a contribuit Valeriu Gafencu.
Camera 4, în care fiecare îşi aştepta sfârşitul, era un templu de rugăciune, un templu al morţii. Toţi cei care intrau în contact cu muribunzii erau conştienţi de pericolul care îi paşte, dar credinţa în Dumnezeu le dădea puteri să-şi înfrângă teama, fără s-o exteriorizeze".
„Consider de mare ţinută creştină - spune Ion Popescu - atitudinea unor oameni care fără să aibă o înclinaţie mistică deosebită, au fost tot timpul de un ajutor extraordinar. Ei au făcut un gest care merită să fie menţionat. Este vorba despre patru deţinuţi, bolnavi şi ei de TBC, dar cu o formă mai uşoară, care s-au hotărât să spele toate rufele celor ce nu mai puteau să facă lucrul acesta. Au fost mai mulţi care au ajutat periodic la spălat, dar patru dintre ei au făcut treaba aceasta zi de zi, vreme de vreo trei ani: Mihai Pârău, Sandu Alexandrescu, Alexandru Angelescu şi lonaş Plopeanu.
Spălau afară, în nişte lighene date de administraţie. Munca aceasta le lua câteva ore în fiecare zi. Vara era mai simplu, dar iarna apa era rece ca gheaţa şi oamenii aceştia, bolnavi la rândul lor, stăteau în frig şi erau cu mâinile roşii ca racul. Din duh creştin, nu din alte motive, şi-au asumat această muncă.
Cred că gestul lor a fost important în faţa lui Dumnezeu. Una este să dai mâncarea ta unuia mai bolnav, să sacrifici din porţia ta de carne sau de marmeladă, dar mult mai mult e să speli lucrurile altuia. Mai ales că nu era simplu, era destul de neplăcut, de greţos să speli cearşafurile şi hainele celor bolnavi, pline câteodată de sânge, de puroi, de urină sau de alte mizerii. E o treabă mai puţin plăcută, mai ales tu însuţi fiind bolnav, să faci zilnic lucrul acesta.
Era un inginer care fusese comunist, Traian Andreescu, fostul şef al regionalei CFR Moldova. A ajuns la închisoare în urma unor neînţelegeri între comunişti, în libertate a fost liber-cugetător şi deşi nu a fost împotriva creştinismului, nu a avut nici un fel de angajare religioasă. Ajuns la Târgu Ocna, bolnav, a fost influenţat de atmosfera pe care a întâlnit-o aici. A început să se schimbe ceva în el. Văzând atitudinea tinerilor, majoritatea legionari, a spus într-o zi:
- Îmi pare rău că nu am cunoscut înainte Mişcarea Legionară. Cei din familie, sub influenţa mea, au orientări comuniste, îmi pare rău pentru băiatul meu, pe care nu cred că o să-l mai văd, ca să-i spun că eu am crezut într-o minciună.
Agravându-se boala, în ultima perioadă a fost adus în aceeaşi cameră cu Valeriu. Aici era şi părintele Gherasim Iscu. Andreescu a ţinut să moară ca un creştin. Părintele Gherasim l-a spovedit şi l-a împărtăşit, pregătindu-l pentru trecerea în veşnicie. A murit împăcat cu Dumnezeu. A fost un suflet câştigat de Valeriu şi de atmosfera de la Târgu-Ocna, căci până să ajungă în cameră cu Valeriu, vreme de un an şi ceva, a stat în alte camere şi în atmosfera de acolo a început transformarea lui. Un alt om care s-a întors la Dumnezeu în închisoare, sub influenţa atmosferei de la Târgu-Ocna, a fost generalul Tobescu. Acesta fusese înainte de arestare şeful Jandarmeriei pe ţară. Agravându-se boala, a ajuns şi el la camera 4. Alături de alţii, îl ajutam şi eu şi mai stăteam de vorbă, într-o zi mi-a spus:
- Domnule, ştii că eu am fost mare prigonitor al legionarilor?
- Da, ştiu.
- Pe mine m-a surprins faptul că mie, care am contribuit la prinderea şi uciderea multor legionari, aici nimeni nu mi-a reproşat vreodată că am făcut rău camarazilor voştri. Acum îmi dau seama ce mare greşeală am făcut şi că nu am ştiut să discern lucrurile. Am crezut că fac un bine ţării, că sunt un patriot, prigonindu-vă. Acum îmi dau seama că am greşit, înconjurat de o anumită societate care gândea rău de legionari, m-am lăsat influenţat de ei. Acum îmi pare rău. Poate de asta m-a adus Dumnezeu aici, ca să-mi dau seama de greşelile mele.
A murit şi el în camera 4, spovedit şi împărtăşit. Aceste transformări sufleteşti eu le consider adevărate minuni.
Gheorghe Soare era un băiat simplu, fost elev la un liceu industrial. A fost arestat tot în legătură cu Mişcarea Legionară. Trecuse prin Târguşor şi venise destul de grav bolnav la Târgu-Ocna. Era dintr-o familie modestă, care nu s-a interesat de el. Niciodată nu au venit să-l vadă. Probabil nici nu ştiau că e la Târgu-Ocna. Avea un suflet simplu, dar de o mare puritate. Senin şi tăcut, avea o trăire creştină discretă, neobservată de alţii.
Înainte cu o zi de a muri, a ţinut să ne spună un lucru care m-a impresionat.
- Eu m-am născut în 1927. În acelaşi s-a înfiinţat şi Legiunea. Nu m-am gândit cât am liber că voi avea această onoare de a muri Legiune. Dumnezeu mi-a dat această fericire. M-am născut o dată cu ea şi am fericirea să mor pentru ea.
A ţinut, înainte de a muri, să mărturisească câtorva mai apropiaţi gândul acesta. E un lucru sa poţi muri cu gândul acesta. Mie mi s-a parul deosebit. Deşi nu era o personalitate legionară, dar acest ultim gând al lui către Dumnezeu, că moare fericit, m-a impresionat. Era un băiat simplu. Au fost şi oameni din aceştia care deşi nu au avut trăiri extraordinare sau o viaţă deosebită, impresionează prin simplitatea, credinţa şi dăruirea lor. Angajarea lor legionară le-a dat o fericire, le-a dat o bucurie".
