Biserica este întemeiată pe o stâncă: „Tu eşti Petru, şi pre această piatră voiu zidi Biserica Mea, şi porţile iadului nu o vor birui.” Cuvintele acestea se pot înscrie pe fruntariile celor mai de seamă biserici ale tuturor confesiunilor, inclusiv pe cea a Romei, însă fireşte, fără tâlcuirea romano-catolică.
Credinţa că Biserica lui Hristos este de neclătit şi de nebiruit cuprinde una din convingerile cele mai temeinice ale creştinătăţii. Într-o vreme de profundă criză mondială, la asfinţitul parcursului istoric al omului, însuşirea Bisericii de a rămâne neclătită este liman de pace pentru sufletul creştinesc. Faţa pământului se schimbă; omenirea porneşte pe căi necunoscute şi necercetate, iar noi înşine, aidoma copiilor noştri, nu ştim în ce fel de noi împrejurări ne va fi dat să trăim.
Stânca Bisericii va dăinui chiar şi atunci când pământul pe care ne-am obişnuit să stăm se clatină şi ne alunecă de sub picioare. „Deci tot cela ce aude cuvintele Mele acestea şi le face, asemăna-voiu pre el bărbatului înţelept, carele a zidit casa sa pre piatră; şi a căzut ploaie şi au venit puhoaiele, şi au suflat vânturile, şi s-au pornit spre casa aceea, şi nu a căzut, că era întemeiată pre piatră” (Mt. 7, 24-25). Cu-atât mai mult, ea va ţine piept asalturilor omului: „Cerul şi pământul vor trece, dară cuvintele Mele nu vor trece” (Mc. 13, 31).
Între cele schimbătoare şi mereu noi, numai ea rămâne neschimbătoare; între cele trecătoare, numai ea este veşnică.
Dar cum ar trebui să înţelegem şi la ce anume ar fi să atribuim neschimbabilitatea în Biserică? Oare tot ce ţine de Biserică este de neschimbat? În ce sens însăşi Biserica este fără schimbare? Acestea sânt întrebările ce, sub o formă sau alta, stârnesc cugetarea creştină modernă.
Nu sânt numai nişte chestiuni academice, ci întrebări cruciale pentru viaţa creştină, întrucât de ele depinde răspunsul la o altă întrebare: Care ar putea şi-ar trebui să fie atitudinea Bisericii faţă de viaţa modernă şi problemele ei? Dacă tot ce ţine de Biserică este de neschimbat şi nu există nimic vremelnic în ea, înseamnă că Biserica se îngrijeşte de viaţa modernă doar în măsura în care trebuie să-şi păstreze şi să-şi ocrotească sfinţenia în existenţa lumii, spre a o conduce până la plinirea vremii.
Aceasta presupune că Biserica este, într-o anume măsură, retrasă din lume; există o singură cale – din lume către Biserică – dar nu există cale din Biserică către lume, ceea ce ar fi adevărat doar dacă Biserica împreună cu toţi membrii ei ar putea părăsi lumea. Însă ea nu-şi scoate membrii în afara lumii („că altmintrelea ar trebui să ieşiţi din lume,” 1 Cor. 5, 10); şi, deopotrivă, Biserica nu-i poate lăsa în lume, singuri. Biserica înfruntă lumea, nu pustia. Ea sălăşluieşte în lume şi zideşte în lume până la „plinirea vremii.”
În legătura ei cu lumea, Biserica, pe lângă grija pentru propria dăinuire, are şi preocupări practice. Dacă este aşa, atunci în Biserică trebuie să existe nu numai ceea ce este neschimbabil, ci şi ceea ce se schimbă; alături de cele veşnice, cele vremelnice.
