Aici Sfântul se referă la inima care s-a golit de năluciri, de imaginaţii. Această golire este necesară, deoarece, aşa cum eu nu-mi pun giuvaierurile şi aurăriile mele într-un loc necurat, tot aşa nici harismele lui Dumnezeu nu intră într-un vas murdar. Prin urmare, unde există imaginaţii şi gânduri, nu intră darurile duhovniceşti. Cu toate acestea, toţi câţi sunt credincioşi, fie mireni, fie monahi, cer harisme. Monahii, mai ales, cer cu o mai mare pretenţie, zicând: „Dă-mi asta, Dumnezeul meu, dă-mi-o pe aceea, fa-o pe cealaltă!" Dar harismele duhovniceşti, înţelesurile dumnezeieşti şi tainice se dau numai când inima se goleşte de gânduri.
Va naşte înţelesuri în mijlocul ei. Aşa cum Moisi în mijlocul evreilor a lovit stânca şi dintr-odată a ieşit apă (leş. 17, 1), aşa şi în mijlocul inimii noastre vor ţâşni dintr-odată înţelesurile dumnezeieşti şi tainice. Aceste înţelesuri sunt opusul gândurilor şi imaginaţiilor, pentru că mintea le primeşte în Duhul Sfânt, şi sunt săltătoare. Aşa cum curge apa din izvor, aşa izvorăsc şi înţelesurile duhovniceşti şi tainice în inima noastră.